Nu stia cat este ceasul … de fapt, nici nu se interesase, timpul nu avea valoare.
De ceva vreme cuvintele curgeau, formau propozitii … intelesuri … idei ce se nasteau. Totul capata contur, iar inima tresarea de fiecare data cand se intampla ceva.
Statea asa de ceva timp … timp?! oare pentru el mai exista timp?
Incet, cuvintele au inceput sa se amestece, propozitiile nu mai aveau sens iar actiunea nu mai urma firul ei. Pareau cuvinte fara continut ce zburau dintr-o parte in alta fara a le putea “prinde”. Pleoapele au inceput sa devina din ce in ce mai grele, atrase parca de ceva nevazut, necunoscut. Imaginea a inceput sa devina neclara, iar in scurt timp nu mai putea distinge nimic din ea. O amorteala i-a cuprins trupul, iar dupa ceva timp, parca acel trup nici nu mai exista, doar furnicaturile ii mai puteau defini conturul. Cartea a alunecat, iar capul, desi nu il mai putea controla, s-a asezat pe ceva moale.
Nici ultima tresarire nu l-a facut sa-si revina … era bine asa … era o liniste totala, cuvinte ce aveau sa se plimbe prin minte si intelesuri de care isi va aminti a doua zi .. cand … se va trezi la fel: pe acelasi pat de spital, cu aceiasi oameni tristi in jur iar el vesel, cu aceeasi atmosfera deprimanata iar el optimist, cu aceeasi boala cu care se lupta si pe care vroia sa o invinga cu tot dinadinsul.
Cartile … cuvintele citite in timpul zilei, noile intelesuri pe care acestea le capatau il ajutau. Da … din ele isi tragea vointa … si nu vroia sa renunte … stia ca va reusi … si trebuia sa reuseasca.
Spunea adesea ca: “Viata e cel mai de pret lucru pe care il avem, deci merita sa o traim!”
